Lac de acumulare · AJVPS Botoșani · 6.000 ha (medie), până la 9.000 ha la reținere maximă · Taxe, specii, regulament și recenzii reale de la pescari
📷 Imagine ilustrativă — poza nu reprezintă balta descrisă.
Lacul Stânca-Costești, pe frontiera cu Republica Moldova, e al doilea cel mai mare lac de acumulare din România după Porțile de Fier — 6.000 ha în medie, până la 9.000 ha la reținere maximă. Construit 1971-1978 printr-un acord România-URSS. Administrat de AJVPS Botoșani, necesită legitimație AJVPS și permis de graniță (PG).
Știucă și somn activi mai–octombrie. Crap primăvara și toamna.
Barajul de la Stânca-Costești este rezultatul unui acord bilateral neobișnuit pentru perioada Războiului Rece: în 1951, România și URSS au început să abordeze problema inundațiilor frecvente din câmpia Prutului, iar între 1952 și 1970 a fost realizat un studiu amplu pentru un baraj de reglare a debitului. Construcția efectivă a demarat în 1971, sub coordonarea comună a României socialiste, condusă de Nicolae Ceaușescu, și a Uniunii Sovietice, iar inaugurarea a avut loc pe 4 noiembrie 1978, cu lacul dat în folosință câteva luni mai devreme, pe 1 august 1978.
Costul proiectului a fost echivalent cu 60 de tone de aur, România asumându-și partea cea mai mare din finanțare — o investiție uriașă pentru economia românească a epocii, dar justificată de amploarea barajului: 48 de metri înălțime și o capacitate de 1,4 miliarde de metri cubi de apă. În România, această construcție de epocă comunistă rămâne a doua ca mărime după barajul de la Porțile de Fier, de pe Dunăre, și a treia pe continent ca putere de reținere a apei — un titlu impresionant pentru un lac situat la marginea de nord-est a țării, relativ puțin cunoscut la nivel național.
La fel ca la majoritatea marilor lacuri de acumulare construite în perioada comunistă, crearea Lacului Stânca-Costești a avut un preț uman: localnicii mai în vârstă din zonă își amintesc și astăzi de satele strămutate sau acoperite de apele lacului, un episod dureros care completează tabloul general al marilor proiecte hidrotehnice comuniste românești — de la Bicaz la Firiza, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fiecare cu propria dramă locală de strămutare forțată.
Zona păstrează și un strat de legendă mai puțin verificabil: povești despre tuneluri subterane de urgență, construite în perioada comunistă pentru evacuarea rapidă în caz de cedare a barajului, dar niciodată confirmate oficial de autorități. Fie că sunt reale sau doar folclor local, aceste povești contribuie la aura de mister a unui baraj descris de presa locală drept „un simbol discret al cooperării" dintre România și fosta Uniune Sovietică — și, indirect, un precursor al relației actuale dintre România și Republica Moldova, țară care se învecinează direct cu lacul.
Dimensiunile impresionante ale lacului — 6.000 ha în medie, extensibile la 9.000 ha la reținere maximă — creează un habitat ideal pentru dezvoltarea unor exemplare mari de știucă și somn, ambele specii de răpitori care beneficiază de spațiul vast și de abundența de hrană oferite de un lac de această dimensiune. Crapul completează tabloul cu exemplare trofeu proprii, alături de populații solide de caraș, plătică și biban, într-un ecosistem suficient de mare încât să susțină practic toate speciile importante de apă dulce din regiunea Moldovei.
Spinning-ul din barcă rămâne tehnica recomandată de administratorii și pescarii experimentați ai lacului — pe o suprafață de mii de hectare, acoperirea eficientă a zonelor productive de pe mal este practic imposibilă, iar barca oferă acces la structurile subacvatice și la zonele de adâncime unde răpitorii mari se refugiază în orele de căldură. Rolul dublu al lacului — reglarea debitului Prutului și susținerea unei populații piscicole solide, prin funcția de piscicultură menționată explicit printre scopurile barajului — a garantat, de-a lungul deceniilor, o gestionare atentă a resursei de pește.
Fiind literalmente pe linia de frontieră dintre România și Republica Moldova, pescuitul pe Lacul Stânca-Costești necesită o combinație de permise rar întâlnită la alte lacuri românești: legitimația de pescar AJVPS Botoșani, permisul de graniță (PG) obținut de la Poliția de Frontieră și permisul ANPA standard. Această triplă cerință reflectă statutul special al zonei — nu doar o destinație de pescuit, ci și un punct sensibil din punct de vedere al securității naționale, monitorizat activ de autoritățile de frontieră.
Pentru pescarii care nu sunt obișnuiți cu procedurile specifice zonelor de frontieră, obținerea permisului de graniță cu suficient timp înainte (recomandat minimum 24 de ore) este esențială — spre deosebire de o baltă privată obișnuită, unde accesul se face direct la poartă, aici lipsa documentației corecte poate însemna refuzul accesului pe malul lacului, indiferent de licența de pescuit deținută.
Construit inițial ca un proiect comun al României socialiste și al Uniunii Sovietice, barajul de la Stânca-Costești a supraviețuit destrămării URSS din 1991 și independenței Republicii Moldova, rămânând funcțional și astăzi ca o structură comună, administrată prin acorduri bilaterale între cele două state suverane. Această continuitate instituțională, peste o schimbare geopolitică majoră, face din baraj un caz relativ rar de infrastructură comunistă transfrontalieră care și-a păstrat relevanța și funcționalitatea decenii mai târziu, independent de regimul politic al țărilor implicate.
Presa locală descrie barajul drept „un simbol discret al cooperării dintre două popoare" — o descriere care capătă și mai multă greutate în contextul relației actuale strânse dintre România și Republica Moldova, unite de o graniță comună dar și de o istorie, limbă și cultură împărtășite. Pentru vizitatorul care înțelege acest context, o vizită la Stânca-Costești devine mai mult decât o simplă sesiune de pescuit — o incursiune într-o poveste geopolitică complexă, care leagă epoca sovietică de realitatea europeană actuală a celor două state.
Planifică din timp obținerea tuturor celor trei documente necesare — legitimație AJVPS Botoșani, permis de graniță și permis ANPA — cu cel puțin câteva zile înainte de vizită, nu doar cu o zi, pentru a evita orice complicație de ultim moment la o zonă cu control activ de frontieră. Dacă ai acces la o barcă, spinning-ul rămâne cea mai eficientă tehnică pentru știucă și somn de talie mare, dat fiind că suprafața uriașă a lacului face pescuitul exclusiv de pe mal mult mai puțin productiv.
Fiind o zonă de frontieră activă, respectă cu strictețe orice indicație a Poliției de Frontieră întâlnită pe teren, chiar dacă pare o formalitate suplimentară — importanța strategică istorică a acestui baraj, construit printr-un acord dintre două state, se reflectă și astăzi în nivelul de monitorizare al zonei.
Pentru somnul și știuca trofeu, dimineața devreme și înserarea rămân cele mai productive intervale, ca la majoritatea lacurilor mari de acumulare — combină o sesiune de câteva ore la răpitor cu explorarea generală a peisajului de frontieră, unic în felul lui pentru un lac de pescuit din România, cu Republica Moldova vizibilă pe malul opus.
Legitimație AJVPS Botoșani + permis de graniță (PG) de la Poliția de Frontieră + permis ANPA. Lac de frontieră pe Prut.
Știucă, somn și crap trofeu, caraș, plătică, biban — pe 6.000-9.000 ha. Spinning din barcă recomandat.
Al 2-lea lac de acumulare ca mărime din România (după Porțile de Fier) — 6.000 ha în medie, până la 9.000 ha la reținere maximă. Construit 1971-1978, printr-un acord România-URSS, cost echivalent 60 de tone de aur.
